Viata noastra se schimba odata cu venirea pe lume a copilului sau a copiilor nostri si se schimba din nou cand acestia pleaca.  In ceea ce ma priveste imi era teama de faptul ca eu si sotul meu ajungem sa suferim de sindromul “cuibului gol”. Acesta este un moment de criza pentru cei doi parinti care se regasesc singuri, fata in fata, unul cu celalalt, dupa multi ani petrecuti alaturi, preocupati de copilul sau copiii lor. Acest sindrom pune pentru multi parinti urmatoarea problema: cum sa-si umple timpul?

Spuneam in articolul trecut, Cand copiii parasesc cuibul (1), cat de mult ne marcheaza existenta plecarea de acasa a copilului nostru, fie ca merge sa studieze, fie ca si-a facut propria familie, fie ca pur si simplu vrea sa fie pe cont propriu.

Sigur, sunt situatii in care, fiind vorba de doi sau mai multi copii, e mai simplu, pentru ca cine ramane in urma acapareaza atentia si concentrarea parintilor. Dar in cazul copilului unic, ca al meu, “golul” poate avea proportiile pe care i le dau eu. Sau nu i le dau pentru ca acest gol de fapt nu exista. Nu exista decat o mare frica de noi insine si de a sta cu noi “la cafea”.

Ce poti face cand iti dai seama ca ai o astfel de frica? E mare lucru sa-ti dai seama de asta, sa nu te minti singur/a ca esti ok. Cand ai o frica si ai constientizat-o, urmeaza sa faci exact acel lucru de care ti-e frica. Ajuta enorm sa faci parte dintr-o comunitate, sa-ti gasesti ocupatii etc.

Sunt atat de multe lucruri de facut cu noi insine si pentru noi insine.

In ceea ce ma priveste, fiica mea doar pleca in alt oras sa studieze, asta nu inseamna ca incetam sa o iubesc sau sa ma iubeasca, sa o sprijin la nevoie fara sa fiu invaziva sau inoportuna.

Adevărul este că plecarea copilului este doar un pretext. Este foarte puțin vorba despre el, ci foarte mult despre noi.

”Sunt îngrijorată!”, ”Sunt mândră de tine!”, ”Vino acasă mai des!”, ”Suna-ma cand ajungi!”, ”Ai mancat?” – si multe astfel de intrebari care arata ce?

Despre cine este vorba aici?

Despre copil? Nu, este vorba despre parinte. Ce se face el in situatia respectiva.

Probabil ar aparea intrebarea ”Cum adica, nu-i pot spune ca sunt mandra de el/ea?” O, desigur! Facand referire la ea/el, nu la tine.

Ar fi mai potrivite, mai bine primite intrebarile: ”Cum te simti facand asta?” ”Cred ca nu ti-a fost usor sa reusesti/faci/incerci, insa ai reusit. Sunt mandra de tine”. Sau daca nu i-a iesit prea bine, poti spune: ”Apreciez ca ai incercat, ce vei face diferit data viitoare, ca sa iti iasa mai bine?”

In multe cazuri devenim dependenti de ei si ne agatam de ei. Nu le dam voie sa zboare. Un copil nu mai e copil, este adult in momentul plecarii de acasa. Este major. Este capabil să se descurce. Dacă nu ii oferim aceste credite, este vorba despre noi si despre rani emotionale pe care le avem noi. Sunt cazuri in care neacceptarea si dependenta de prezenta lui formeaza boli. Da, sunt mame care se imbolnavesc pentru ca nu pot accepta separarea de copil. Prin boala, ele au beneficii, dar acesta este un alt subiect, pe care il voi discuta intr-un articol viitor, despre parinti toxici.

Este infricosatoare plecarea de acasa a copilului daca cuplul a decis ca sensul vietii lui este copilul si nu a cultivat si hranit propria relatie. Aici pot aparea discutiile pe diverse teme,  alcoolul, nemultumirile, chiar conflictele si, in multe situatii, divortul.

Din punctul meu de vedere, avem atatea lucruri extraordinare in noi care pot fi scoase la suprafata daca deja nu au fost scoase pana acum si ne putem dezvolta extraordinar pe plan personal, pe plan afectiv in cuplu si/sau pe plan profesional. E ok sa recunoastem ca ne lipseste al nostru copil, ca pare pustie casa fara el, ca aveam mai multe subiecte de conversatie cu partenerul cand era copilul cu noi etc. Multe mame nu vor sa recunoasca fata de ele sau fata de alte persoane aceste lucruri ca sa nu para… “egoiste”.

Nu, draga mama care ai un copil plecat de acasa, nu esti deloc egoista daca recunosti ca iti lipseste copilul sau daca nu te gandesti numai la el: ce o face, ce ii lipseste, cum i-o fi, unde o fi etc.

Nu esti deloc egoista daca faci ceva extraordinar pentru tine, pentru relatia cu partenerul tau, sa traiesti momente frumoase, sa te relaxezi. Fireste, asta nu inseamna ca nu-ti mai pasa de copil sau ca nu comunici cu el.

Esti egoista daca dai buzna in viata lui si intri in spatiul lui personal neinvitata, daca il santajezi emotional, daca il manipulezi in sensul de a-l face sa se simta vinovat ca e acolo unde e, in sensul ca te duci neinvitata peste el sa-i faci servicii pe care nu ti le-a cerut, sa-i faci reprosuri diverse sau sa spui altora ca el ar fi nerecunoscator, sa te folosesti de o boala reala sau inchipuita ca sa-l faci pe el sa fie ingrijorat si deci, mai prezent, si altele.

Inteleg perfect cum este si ce simti cand copilul a crescut si practic are din ce in ce mai putina nevoie de tine sau deloc, asadar ai de ales intre a te plange ca a trecut timpul prea repede, ca viata e nedreapta, ca te-ai sacrificat sau poti sa traiesti in prezent, acum, aici, cu ceea ce ai: intotdeauna pe tine insati. Cu tine ai fost de cand te-ai nascut si tu vei fi alaturi de tine pana in ultima clipa.

E posibil sa fie nevoie de putin ajutor. Ca dupa o gandire si convingeri formate timp de multi ani, nu e simplu sa re “resetezi”. Aici ajuta cursurile de dezvoltare personala, cursurile de orice fel. Ele ne ajuta sa intelegem mai bine niste mecanisme psihologice, sa intelegem posibilele greseli pe care le-am facut, sa-i judecam mai putin sau deloc pe ceilalti, pe partener sau pe al nostru copil si, mai ales, ajuta sa ne antrenam creierul, sa deprindem bune obiceiuri, sa ne bucuram de prezenta, de frumusetea din jurul nostrum, sa ne disciplinam mental si nu numai, sa fim mai fericiti.

Asadar, plecarea de acasa a copilului poate fi un lucru bun.

Eu am trait experienta mutarii fiice mele la Brasov si m-am obisnuit. Ne-am obisnuit, ca fiecare dintre noi trei a avut provocarea lui in aceasta schimbare.

Apoi a venit o schimbare si mai mare, cand Emilia  aplecat din tara pentru aproape o jumatate de an.

Dupa care a venit o schimbare care ne-a marcat pe toti, care a semanat groaza si a insamantat frica si schimbari nemainintalnite.

Va urma