Viata noastra se schimba odata cu venirea pe lume a copilului sau a copiilor nostri. Ei nu vin la noi cu instructiuni de utilizare, iar noi nu avem o scoala de parinti, pe care s-o absolvim.

E adevarat ca acum exista cursuri de parenting si chiar putem creste un copil sanatos emotional, cu conditia ca noi sa fim ok cu noi insine.

Frumusețea de a fi părinte vine la pachet și cu o responsabilitate foarte mare, pentru ca atunci nu este vorba numai despre noi, ci despre ceea ce am creat – copilul nostru.

Sunt multe de spus despre trairile, experientele si responsabilitatile pe care le ai de-a lungul unor ani ca parinte. Mai ales ca noi, ca parinti, ne ratacim deseori si nu mai stim cine suntem, ce vrem pentru noi insine, ce ne face fericiti, cat credem in noi si in fortele noastre.

Copiii nostri reprezinta oglinda noastra. Daca ne deranjeaza ceva la ei, ei, bine, noi continem acel lucru. Daca ne place ceva la ei, acel ceva ne oglindeste. De multe ori nu ne place si asta nu pentru ca ar avea copilul ceva special, ci pentru ca noi avem tendinta sa ne corectam prin ei. Sa proiectam asupra lor ceea ce nu am reusit noi. Este dramatic acest aspect, deseori nici nu ne dam seama ca facem asta.

Anii trec, cu experiente inedite, felurite si vine momentul cand copiii au crescut si isi vor lua zborul. Atunci vine intrebarea: “Ce fac ei fara noi?” Sau, mai corect: “Ce ne facem noi fara ei?”

Si eu am fost cam ingrozita de ideea ca unica mea fiica urma sa plece in toamna lui 2018 la facultate, in alt oras, si ma gandeam in sinea mea cam dramatic la asta: “Aoleu, ce ma fac eu cand va pleca ea, ca acum vorbim, ne amuzam, ne impartasim trairile, experientele, radem etc.” Pe vorbe spuneam ca e ok, copiii isi vad de viata lor, noi, parintii la fel, incercand sa-i ajutam, sa-i sustinem in continuare. Cumva, in totii anii am investit in ea resurse importante precum timp, energie, bani, emotii etc.

Va suna cunoscut?

Mereu am spus (si inca o fac) ca “am pregatit copilul pentru drumul vietii si nu drumul pentru copil”. Si cu toate acestea, in sinea mea imi era cam greu sa accept ”despartirea”. Inima-mi era stransa si teama imi dadea tarcoale. Urma sa fie greu. Si pentru ea, si pentru noi doi. Pentru ca a fost invatata sa munceasca, sa se pregateasca din greu.

Asta e alta poveste, pentru ca am mostenit amandoua credinte limitative precum “trebuie sa ne luptam din greu sa supravietuim”, “succesul nu e pentru toata lumea”, “noi avem bafta de multa munca pe bani putini” etc. Brrr! Aceste credinte chiar si-au produs efectul cat le-am rulat in minte. Pana cand am spus STOP!

Ce fac alti oameni care reusesc? Cum fac? Cum gândesc ei? Unde-i gasesc?

Era timpul sa schimb ceva ca sa prosper, sa ma dezvolt, sa cresc. Sa caut modele, aveam nevoie de oameni care sa ma inspire, sa ma duc si eu in sus, ca de oameni care sa ma traga in jos avusesem deja parte.

Am inceput sa investesc in mine si sa inteleg cum functioneaza mecanismele psihologice. Am aplicat. Schimband gandurile, atasandu-le emotii diferite, s-au schimbat comportamentele si, evident, si rezultatele. S-a schimbat perceptia mea cu privire la mediul inconjurator.

Pe scurt, a venit momentul (re)descoperirii de sine, de constientizari, de determinare a unor ganduri/convingeri limitative si modul cum acestea ma tineau blocata.

Cel mai important lucru este sa afli cine esti. Cine esti in diverse contexte, ooo, da, raspunsul este foarte complex, dar daca il poti da, este extraordinar.

Cine esti?

Cine esti fara copilul/copiii tau/tai?

Cine esti fara sotul / partenerul tau?

Cine esti fara parintii tai?

Cine esti fara casa ta, masina ta?

Cine esti fara banii tai?

 Multi nu avem curajul sa (ne) raspundem la aceste intrebari si gasim scuzele perfecte. Amanam, ne gasim diverse lucruri de facut ca sa nu avem timp etc.

Eu am stat cu mine si am raspuns. Va spun ca este incomod, este dureros, asa afli de ce/cine te agati, cata incredere ai tine, de stima de sine, de ce fel de oameni ai in jur, cat te folosesti de ei, cat se folosesc de tine etc. Doare. Esti fericit. Descoperi.

Eu am ales sa investesc in mine. Bani, timp, energie, emotii. Atat cat mi-am permis.

Am citit, am urmarit emisiuni, am facut cursuri de dezvoltare personala (analiza tranzactionala si coaching) la Academia de Coaching, apoi, odata pusa fundatia, am trecut la nivelul urmator in John Maxwell Team Romania.

Revenind la subiectul copil, am inteles ca nu e cazul sa ma simt “abandonata”, ca nu mai am pe cine rasfata, ca nu mai sunt importanta daca copilul nu mai e langa mine, ca voi ramane cu un “gol”, adica eu si sotul meu vom suferi de sindromul “cuibului gol”. Si... unul cu celalalt.

Este greu sa ramai in doi? Este usor?

Va urma